2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 5,700 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

O sansa pentru Raisa.

Despre Buni Maria, Raisa, si coltul de rai prin care ingeri camuflati in oameni incearca sa o ajute.

Despre Raisa am aflat zilele trecute. Trebuie sa recunosc ca nu am avut timp sa citesc foarte mult, sau sa urmaresc cum merge strangerea constanta de fonduri care se intampla pentru aceasta mica printesa. Suntem in perioada de dosare si lupta cu birocratia, deci nu am foarte mult timp pentru internet.
Treaba sta mai pe scurt, dupa cum urmeaza: Raisa are numai trei luni si sufera de Spina Bifida, hidrocefalie, malformatia Arnold Chiari, scurtare de tendoane la manuta dreapta si paraplegie. Numai pentru medicamente, parintii ei au nevoie de 1300 de euro pe luna. Cred ca va imaginati ca acest copil are nevoie si de alte lucruri. Stiti voi: jucarii, mancare, hainute, transport (da, se pune si ala tot la cheltuieli). Mi se face pielea de gaina si nu vreau sa fac un total, nu vreau sa ma gandesc la ce suma de bani are nevoie aceasta familie pentru a supravietui decent si a ii si oferi Raisei tratamentele, operatiile, recuperarea de care are nevoie.

Bun. Acum sa trecem la Buni Maria si una din multele actiuni care strang banuti pentru Raisa. Felicitari/carti postale pentru Craciun.
Aici puteti gasi mai multe detalii. Dar practic e asa: faci o donatie de 10 lei pentru fiecare felicitare pe care o doresti intr-unul din conturile Raisei (Sigur, poti face o donatie de 50 de lei si sa doresti doar o felicitare), apoi trimiti prin mesaj privat dovata donatiei, si toate detaliile comenzii tale. Simplu, rapid, minunat.

Iar daca nu aveti timp si totusi ce am scris mai sus va face sa va doriti sa donati 1 leut pentru Raisa, aici aveti toate detaliile necesare:

CONTURI:
Titular Asandei Remus Eugen (tatal lui Alex Asandei)
RON: RO21BRDE170SV11500151700
EURO: RO17BRDE170SV11500231700
DOLARI: RO61BRDE170SV11587621700

Titular Asandei Ovidiu Alexandru
EURO: NL62INGB0793315247
BIC: INGBNL2A
Pay Pal: cu mentiunea „pentru Raisa” : stoian_mar@yahoo.com

Donatii puteti face si online aici.

Ma iubeste, nu ma iubeste. Ma iubeste, nu ma iubeste…

Am auzit multi parinti prin parcuri si pe aiurea, spunand copilului „Gata, nu te mai iubesc” Ca nu au fost cuminti, ca nu au ascultat, sau mai stiu eu de ce.

In seara asta, am intrebat-o pe Cris daca o iubeste pe mami. Mi-a spus „nah”. Am repetat intrebarea in alte formulari de inca trei ori. Acelasi raspuns. Am lasat-o moarta, desi cam aveam deja un ghimpe in inima. Dupa vreo doua ore, am intrebat-o iar. De mult mai multe ori de data asta. La fiecare intrebare, raspunsul a fost acelasi.
Cu nod in gat, i-am spus „Nu-i nimic, mami te iubeste chiar daca tu nu o iubesti pe ea”. Si am intrebat-o daca stie ca mami o iubeste. „Da” mi-a raspuns, clar si raspicat.

Cu nod in gat? Da. Cu nod in gat. Recunosc ca mi s-a pus ditamai nodul in gat. Si il am si acum. Oare daca pe mine ma doare asa, cum se simt ei cand aud de la parinti „Gata, nu te mai iubesc”? Ca eu am 29 de ani si alta minte. Dar ei, la anisorii lor inocenti, ce-or gandi?
Dar oare… oi fi zis-o si eu vreodata? Stiu sigur ca i-am zis o data „M-am saturat de tine”. Era mica mica mica, cateva luni, si plangea, si plangea, si nu se mai oprea. Si eu eram intr-o depresie crunta, la capatul puterilor, si nu stiam de unde sa incep sa ma adun. Imi aduc aminte de parca a fost ieri. Regret? Normal. Si azi, de cate ori pot, ii spun ca o iubesc si ca nu ma mai satur de ea. De parca as putea sa iau inapoi cuvintele alea.

Am vrut initial sa scriu doua randuri si m-am gandit sa o fac pe Facebook. Dar apoi m-am gandit ca e mai bine sa scriu aici. In caz ca o sa uit vreodata cat de mult mi s-a strans inima, sa imi aduc aminte, citind aici. Si sa nu uit ca niciodata, orice s-ar intampla, nu trebuie sa ii spui copilului sau parintelui tau „Nu te mai iubesc”.

Ma iubeste, nu ma iubeste. Ma iubeste, nu ma iubeste… Stiu ca da. Dar daca totusi…

Nu stiu ce titlu sa dau acestui post.

Normal, postul asta este despre mine si plangerile mele, ca de obicei. Numai ca simt ca voi atinge ceva mai multe subiecte de data asta. Sau poate nu.
E un talmes-balmes la mine in cap de ieri, ma gandesc la multe, la toate, si dintr-o data. Nu e bine, ca abia am reusit sa adorm azi-noapte.

As vrea sa incep prin a spune ca s-ar putea ca multe persoane sa fie ofensate de postul asta (dar na, nu e mereu asa?), deci daca te enervezi usor (desi scopul meu nu este sa enervez pe nimeni, ci numai sa-mi expun niste puncte de vedere) sau tensiunea ta are o vointa proprie, mai bine nu citesti mai departe.

„Mama… tză”

Buna dimineata. Ce buna dimineata? Tza direct.
Ce inseamna „tza”? Inghetata. Pe scurt, „gheata”. Pe si mai scurt, a la Cris, „tza”.
De abia se trezise si era in genunchi in patut.
„Ma-ma… tză”
„Ce gheata mai mami, te trezesti cu inghetata pe limba asa? Stai sa ne spalam, sa ne schimbam, sa mancam––” si ma opresc, vazand-o aratand cu degetul inspre bucatarie.
Sa ne intelegem. Privelistea de unde ea era, catre bucatarie, este asta:

Voi vedeti inghetata? Sincer, o vedeti? Nu? Da?

Acolo era.
Si ea a vazut-o. Nu stiu, dar sunt 99% sigura ca inghetata a vazut ca fata s-a trezit, drept urmare a strigat-o discret. Altfel nu-mi pot imagina cu i-au fugit ochii taman acolo.

Si ce-as mai vrea…

Si ce-as mai vrea si eu un baietel…

Dar nu despre asta e vorba in propozitie. La momentul cand scriu asta, inca incerc sa citesc, pic cu pic, asta. Pic cu pic, pentru ca imi dau lacrimile ici si colo.
Nu, nu-s nici mama de baiat, nici de copil mare, „aproape adolescent”. Sunt mama de fetita, fetita mica si nu prea, dar care e totusi dependenta de mine inca.
Si totusi, citind, imi aduc aminte cum cateodata o tin in brate asa cum o tineam cand ii dadeam biberonul acum 6 ani. Si ma uita la ea cat e de lunga, si grea. Si realizez ca creste mare, si nu mai e bebele ala cu care ma plimbam in brate pe holurile spitalului Budimex cate 4-5 ore in fiecare noapte, din cauza caruia am dormit, timp de o luna, aproximativ o ora pe noapte, daca eram norocoasa. Nu mai e bebele ala cu care ma plimbam in brate prin camera, incercand sa ii mai storc in gurita 10 ml de formula din biberon. Nu mai e bebele ala caruia ii dadeam cu forta medicamentele, mereu cu teama ca le va varsa. Nu mai e bebele sensibil care racea de doua ori pe luna, de fiecare data cu un start dat de o noapte de nesomn si haraiala si febra si muci si…
Nu. Acum doarme cel putin 8 ore pe noapte, si vreo doua la pranz. Acum cere ea laptele (cate un pahar mare odata), si chiar il bea, chiar daca cu ajutorul meu. Acum stie ca trebuie sa isi ia medicamentele, imi aduce aminte de ele cand se intampla sa uit, si le ia cuminte ca „trebuie sa le iei ca sa te faci bine, mami” – asa ii spun de fiecare data, sa stie si sa inteleaga ca medicamentele nu-s mancare, sa faca mofturi la ele. Acum mai raceste cu temperatura poate o data pe an, si chiar atunci, temperatura scade dupa vreo ora fara sa apuc sa ii dau nimic. In rest, muci razleti, ca de, oameni suntem.

Nu, nu e inca „mare” si poate ca niciodata nu va fi mai independenta de mine decat e acum. Poate niciodata nu va merge la scoala, facultate, poate ca niciodata nu va avea o familie; un sot pe care sa-l aduca in pragul nebuniei si un bebe cu care sa-si „faca piciorul frumos” facand ture prin casa, incercand sa-i aline durerile de burtica. Poate ca niciodata nu va avea un blog unde sa scrie ca mama imbatraneste si incepe sa se duca, si ca tare ar mai vrea sa intoarca timpul.

Si ce-as mai vrea sa intorc timpul…

Pentru ca da, stiu unde se duc bebelusii atunci cand se duc. Se duc in copiii astia care doar uneori mai aduc aminte de bebelusul cu gingii goale care a fost odata. Dar copiii astia? Copiii astia unde se duc cand se duc? Nu stiu de altii, dar copilul asta al meu care acum se chinuie sa se ridice in genunchi langa mine… As vrea sa nu stiu unde se va duce. Sincer, mi-as dori sa nu am habar. Dar eu stiu. Ea nu pleaca nicaieri, din pacate.

Si ce-as mai vrea sa am sansa. Sa am sansa sa imi fac griji ca se va apuca de fumat, sansa sa imi fac ganduri cand nu vine acasa la ora promisa, sansa sa am emotii cand isi da BAC-ul, si-apoi cand isi alege drumul in viata.
Si ce-as mai vrea sa intorc timpul…

Sedinta de fitness

Joi. Septembrie ceva, 2014.

Da, da, niciodata nu stiu in ce data suntem. Dar ieri am fost in 4 Septembrie. Cel putin asa spune calendarul. La mine a fost zi de radiografitness.

Radiografitness
/ˈradɪɔgrɑfɪtnəs/

noun

1. Atunci cand o persoana face un efort fizic sustinut pentru o perioada scurta de timp, cu scopul de a efectua o radiografie dentara.

Cum vine asta? Pai… in primul rand ar trebui sa precizez ca de sase ani de cand am nascut, am inceput sa observ lucruri pe care inainte nu le observam.  Spre exemplu, daca inainte sa nasc ma duceam sa fac aceasta radiografie, as fi intrat in cladire, urcam scarile, faceam radiografia, coboram scarile, ieseam din cladire, apoi mergeam unde aveam treaba.
Corect? Corect.
Acum insa… primul lucru la care m-am gandit cand am auzit ca locul unde trebuia sa fac radiografia (YTS – Dental View Piata Muncii) este la etajul 1, a fost daca au sau nu lift. Sigur, cladirea fiind una veche si nu cu prea multe etaje, nu are un lift. Am oftat trist in fata cladirii si am intrat. Spre norocul meu, portarul (desi mai in varsta asa) s-a oferit sa ma ajute sa urc. Am urcat carutul (20 kg) si copilul (21 kg) pana la etajul 1, cu chiu cu vai. Am facut radiografia, iar de coborat, am decis sa cobor singura, sa nu mai chinui bietul om. In vreo cinci minute am reusit sa cobor pana la parter pe rotile din spate. Un domn care cobora in acelasi timp s-a oferit sa ma ajute, insa sincer, a fost mai usor sa cobor pe rotile din spate. Lucru care mi s-a confirmat si ieri si azi de dimineata. Sa sustin 41 de kg, pe brate, la nivelul pieptului, pana la etajul 1 al acelei cladiri, m-a lasat cu un tremurici groaznic pentru cateva ore (abia am reusit sa completez formularul pentru radiografie) si cu o febra musculara cumplita azi. Cumplita in sensul ca de-abia ma misc. De-abia am reusit sa ridic copilul din patut azi-dimineata si abia am reusit sa ma descurc cu ea de-a lungul zile.
In fine, totul e bine cand se termina cu bine. Si incerc sa ma indulcesc cu gandul ca poate… poate am scapat de vreo 500 de grame in sedinta de radiografitness. Apropo. Daca e cineva interesat de ce impresie mi-a lasat Dental View, intrebati, si va spun.

Pe final de post, si pe final de ieri, un pic de relaxare la ceea ce acum este restaurantul noastru favorit (al meu, al mamei mele si al Cristinei), Restaurant Strada Rustica. Poze:

Supa crema de legume (fara crutoane) este tot ce am putut manca, din cauza extractiei maselei de minte. Dureros, pe bune, mai ales cand persoana cu care esti mananca tot felul de bunatati. Offfffffff.

 

Bună dimineața!!!

Cam așa ne-am trezit noi astăzi. Nu. Mint. De fapt așa am găsit-o când m-am întors de la duș.
Și am zis că ar fi cazul să mai bat câmpii puțin pe aici. Nici nu știu de ce, mă îndoiesc că ne mai citește lumea. Oricum. Cu un pahar de ice latte sau ce o fi ăla, am chef de scris.

Ce s-a mai intâmplat de ultima oară când am scris? Păi… nu am cedat, asta e sigur. Dar am renunțat. La țigări. Oarecum. Hei, două pachete într-o lună e ceva, nu? După 14 ani jumate de fumat… Eh? Baby steps, baby steps. Dar asta nu trebuia să fie despre mine.

Cristina. Avem orteze. Dap.

S-a obișnuit minunat cu ele din prima clipa. Nici nu mă așteptam la altceva; Cris e un copil foarte ascultător și dacă îi spui că trebuie să facă ceva, o face.
Ce altceva? Nu știu ce altceva. Ah, trebuie să găsim cărucior neapărat. Sau mai degrabă, să găsim banii pentru cărucior. Cărucior am găsit chiar și pe Mercador, așa că nu îmi fac griji. Bani să am.
Am găsit și un nou centru de recuperare și aș vrea să mergem acolo în paralel cu centrul de la Gomoiu. Dar trebuie întâi să ne vadă medicul lor neurolog, echipa, blah blah. Și pentru asta e nevoie de trimitere, iar pentru trimitere trebuie să mai așteptăm puțin.

Încă un lucru (care, din păcate, nu e din paleta „roz”): se pare că nu digerăm cum trebuie lucrurile. De două ori am văzut unul din medicamentele pentru epilepsie nedigerate. Dacă nu digeră, e ca și cum nu le-ar lua. Deci nu mă mir că mai face încă crize. Se pare că va trebui să trecem iar pe sirop D:

Cam atât ar fi. Viața noastră e plictisitoare, ce să mai.

Păi nu mai bine hibernăm?

Că afară oricum nu putem ieși.
A fost cum a fost în primele trei ierni ale Cristinei. Pe unde mergeam, mergeam cu ea în brațe. Dar apoi…
Chiar sunt curioasă cum se descurcă alți părinți care folosesc cărucioare. Și nu mă refer la parinți de copii mici, pentru că, așa cum ziceam, mai ieși cu el în brațe cât e mic. Când însă copilul are, să zicem, 20 de kile, ca al meu, ce faci? Eu nu am cum să ies cu ea fără cărucior, nu am cum să ies cu ea in cărucior. Din cauza trotuarelor pline de zăpadă. Practic, suntem consemnate la domiciliu pe toată durata iernii (mă rog, doar cât e zăpadă). Asta poate însemna și o lună, poate și mai mult. Singurul drum pe care îl pot face singură cu ea, este până în intersecție, de unde o ia mașina să o ducă la grădi. Până acolo, pot merge cu ea în brațe (deși mă termină să fac asta zi de zi, de două ori pe zi). Dar pe 17 vom începe recuperarea la spital. Mă gândesc cu groază la asta. Cum ajung eu acolo cu ea? Nu găsesc nici o soluție si asta îmi dă dureri de cap. Să amân iar sesiunea e deja prea mult. Din cauza răcelii ei, apoi din cauza faptului că spitalul a fost prea aglomerat, nu am mai mers la recuperare de… mai mult de o lună, cred.

Sincer (și nu îmi place că mă plâng), îmi vine să-mi iau câmpii. Nu-mi face bine deloc să stau închisă în casă. Sunt terminată psihic. Afară nu putem ieși (și cel mai mult mă îngrijorează pauza de recuperare), Dani a plecat din țara iar, astea mă fac să o iau razna. Încet, dar sigur. Nu pot dormi, mai nou m-a și răpus o răceală, gripă, sau ce mă-sa o fi. Îmi vine să plâng non stop, dorm câte două ore pe noapte, și apoi stau trează ca să adorm iar pentru o oră înspre dimineață. Cât dorm am coșmaruri, căt nu dorm sunt absolut extenuată, atât fizic, cât și psihic.

Cedez? Sau am cedat deja?

 

Singuri acasă 2 (ft. cortul din pături)

De fapt e o singură pătură. Eh.
Lui Răzvan îi place să se bage mereu în coșul cu jucării al Cristinei. Și atunci am zis să-i fac locușorul lui (țin minte că făceam și eu de-astea când eram mică; e o senzație așa plăcută de siguranță când ești într-un spațiu semi-închis. Păcat că am dezvoltat claustrofobie la un moment dat). Așa s-a născut cortul.
El a stat în cortul lui, împreună cu Brown (animalul mare și maro), ele s-au uitat la desene și au gătit. Și eu am gătit, dar nu m-am uitat la desene (slavă Domnului, că de obicei, sunt obligată să mă uit >.<)
Cris a păpat și ea ca un copil mare și independent ce este. Și nu pot să mint, tare-s mândră de ea când o văd așa.

Cam atât, aș zice. Că e ora de nani. Somn ușor, vă las cu niscaiva pozne poze.