Că afară oricum nu putem ieși.
A fost cum a fost în primele trei ierni ale Cristinei. Pe unde mergeam, mergeam cu ea în brațe. Dar apoi…
Chiar sunt curioasă cum se descurcă alți părinți care folosesc cărucioare. Și nu mă refer la parinți de copii mici, pentru că, așa cum ziceam, mai ieși cu el în brațe cât e mic. Când însă copilul are, să zicem, 20 de kile, ca al meu, ce faci? Eu nu am cum să ies cu ea fără cărucior, nu am cum să ies cu ea in cărucior. Din cauza trotuarelor pline de zăpadă. Practic, suntem consemnate la domiciliu pe toată durata iernii (mă rog, doar cât e zăpadă). Asta poate însemna și o lună, poate și mai mult. Singurul drum pe care îl pot face singură cu ea, este până în intersecție, de unde o ia mașina să o ducă la grădi. Până acolo, pot merge cu ea în brațe (deși mă termină să fac asta zi de zi, de două ori pe zi). Dar pe 17 vom începe recuperarea la spital. Mă gândesc cu groază la asta. Cum ajung eu acolo cu ea? Nu găsesc nici o soluție si asta îmi dă dureri de cap. Să amân iar sesiunea e deja prea mult. Din cauza răcelii ei, apoi din cauza faptului că spitalul a fost prea aglomerat, nu am mai mers la recuperare de… mai mult de o lună, cred.
Sincer (și nu îmi place că mă plâng), îmi vine să-mi iau câmpii. Nu-mi face bine deloc să stau închisă în casă. Sunt terminată psihic. Afară nu putem ieși (și cel mai mult mă îngrijorează pauza de recuperare), Dani a plecat din țara iar, astea mă fac să o iau razna. Încet, dar sigur. Nu pot dormi, mai nou m-a și răpus o răceală, gripă, sau ce mă-sa o fi. Îmi vine să plâng non stop, dorm câte două ore pe noapte, și apoi stau trează ca să adorm iar pentru o oră înspre dimineață. Cât dorm am coșmaruri, căt nu dorm sunt absolut extenuată, atât fizic, cât și psihic.
Cedez? Sau am cedat deja?
Lasă un comentariu